Cerul, pentru noi, oamenii obișnuiți, înseamnă pista de alergare a norilor, înseamnă albastrul nesfârșit pe care-l laudă poeții sau scena pe care sclipesc - concurențial, pe alocuri -, într-o noapte fierbinte de vară, stelele. Dar dincolo de el, începe Cerul cel adevărat, acolo unde heruvimii se întrec în slujire, unde serafimii, ca niște drone primordiale, se rostogolesc tainic în jurul Făcliei, acolo unde robii Domnului cântă cu Bucurie multă, iar Preasfânta stăpânește peste toate. Pe acesta din urmă, Cerul cel adevărat, a venit Hristos să ni-l dăruiasca, oferindu-ne nu culoare de zbor sau lansări de sateliți, ci bătăi de inimi, nu doar ROGVAIV-uri sclipitoare, ci acoperământ peste suflete, nu doar un amfiteatru plin de păsări cântătoare, ci un palat de cristal umplut cu armonii îngerești.
În fața unui astfel de dar, în fața unui astfel de Cer, ce putem spune altceva decât: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14).
Autor: Tudor-Călin CIOCA
Text: Valeriu R. BOB
