Mirul dragostei sau inima bună a bătrâneții

Rezumat

 „Este vreunul dintre voi în suferință?: să se roage! Este cineva cu inimă bună?: să cânte laude! (Iacob 5, 13) spunea apostolul și primul episcop al Ierusalimului, rudenia Domnului. O alăturare realmente interesantă, „suferință-inimă bună”, care nu pare a fi întâmplătoare, pentru că, după cum vom vedea în cele ce urmează, suferința face inima bună! Iar rugăciunea și cântatul de laude, acțiunile propuse de Iacob, sunt evident similare. De aici, fără a forța, credem noi, raționamentul, extragem ideea de bază a învățăturilor acestui imens păstor al Bisericii primare: orice am întâlni în viața noastră, boală sau sănătate, necaz sau bucurie, tinerețe sau bătrânețe, trebuie să ne rugăm și să-L lăudăm Creator, și să fim, totodată, extrem de implicați în mângâierea și susținerea oamenilor, după cuvântul „credința fără fapte este moartă” (Iacob 2, 26).

Cuvinte cheie: Bătrânețe, Boală, Credință, Nădejde, Dragoste

I.                  Introducere

Așa cum cineva nu dorește să-și piardă locul de muncă, să fie părăsit(ă) sau să rămână fără locuință, tot așa nimeni nu-și dorește să îmbătrânească. Cu atât mai mult, nu dorește să se îmbolnăvească, să sufere, sau să îi necăjească pe cei din jur.

Și totuși, atât bătrânețea, cât și boala sunt două elemente ale vieții noastre pe cât de nedorite, pe atât de sigure. Complementar, de multe ori vin mână în mână, precum o pereche de mănuși necăptușite de piele neagră, și, dacă nu pe parcurs, atunci măcar pe finalul ei, viața te cam obligă să le porți.

Cu toții vom ajunge să experimentăm aceste momente și, cu siguranță, ne vom dori, la un moment dat, să sărim contra curentului, precum somonii, printre stânci și ghearele ascuțite ale urșilor grizzly, în migrația lor anuală de mii de kilometri din marele ocean spre locurile cu apă dulce unde reîncepe viața speciei lor. Și noi vom dori cu siguranță, la un moment dat, să ne întoarcem spre punctul de plecare al vieții pentru a sta, astfel, cât mai departe de cel de final, chiar dacă înțelegem bine că asta nu este posibil.

Și atunci, nu rămâne decât să ne întrebăm, cititorule, oare de ce îngăduie Domnul astfel de momente dificile? De ce căruntețe, boală, greutate și uneori lipsă de alinare? Este vreun răspuns care ne-ar putea mângâia? Este vreo cale care ne-ar putea liniști sufletele și mințile îngrijorate, pentru părinți și bunici, pentru noi înșine, și de ce nu, pentru copiii noștri, care și ei vor îmbătrâni la un moment dat? Ar putea fi bătrânețea doar o eroare în „codul genetic” al Creației? Și boala o extensie a acestei erori? Sau vor fi fost ele așezate de Creator cu un scop anume, pe care trebuie să-l căutăm altfel, dincolo de privirile noastre omenești, cu ochii de heruvimi și mințile de serafimi ale Părinților care ne pot lumina și decripta înțelesuri tainice, neștiute?

II.               Despre bătrânețe, un „pod prea îndepărtat”

Bătrânețea este o parte a vieții  pe care noi toți, indiferent de vârstă, o vedem foarte departe, și care nu se încadrează în perspectiva noastră de viață. Este pusă la categoria... „și altele,” sau este, parafrazând titlul unui film de demult, „un pod prea îndepărtat.” Sigur, o experimentăm indirect - fiecare avem moși, părinți sau bunici care ne așteaptă sub umbra răcoroasă a viței de vie trasă peste curte pe un spalier sudat și ruginit sau un unchi preferat aflat departe, sub streașina cețoasă a unui colț de munte ori printre lanuri nesfârșite din câmpie și care tânjesc cu toții, cu drag, să le trecem pragul. Ne așteaptă cu dorul acela înțelept, format în decenii de lupte interioare, și care „știe” că nimic nu e mai important în viață decât însăși viața, iar bucuria adusă de nepoți dragi aflați în vizită este mai prețioasă decât aurul Apusenilor și mai sănătoasă pentru inimile lor trudite decât orice tratament dat de vreun doctor școlit pe la Cluj ori decât leacul dat de o vecină pricepută în tainele plantelor. Ne așteptau și când, mici fiind, eram doar niște rotofei cu bretele care se rostogoleau cu zgomot prin curțile lor înierbate, alergând după codița jucăușă a unui cățeluș cafeniu; ne așteaptă și azi, ori de câte ori, noi, cei de acum, „foarte importanți” și atât de prinși „în lucruri serioase,” reușim cumva, cumva, să le trecem pragul.

Și chiar dacă, cel puțin pentru unii dintre noi, ei nu mai sunt neapărat aici, sub frunzele unei vițe de vie trecătoare, suntem convinși că dorul lor este același, neschimbat, și probabil chiar amplificat de diafanul Luminii care strălucește sub Via cea Veșnică, în care nădăjduim că s-au sălășluit. În acest sens, Gheronda Emilianos  Simonopetritul spunea că cei de acolo „ne așteaptă cu ochii largi deschiși, să le ducem vești de pe pământ, din viața noastră, din obștea noastră.”[1] Sunt adică nerăbdători, plini de curiozitate bună, dorind să știe dacă urmașii lor într-ale vieții și/sau rugăciunii își îndeplinesc încă sarcinile frumoase și ziditoare, primite cândva ca moștenire de mare preț.

Pentru că sigur știi, cititorule, că moștenire nu înseamnă doar terenuri de acum scumpe, pe dealuri altădată pline de recolte muncite, ci înseamnă în mod special legământul acela cu viața, cu lumina care, musai - că tot suntem la Cluj -  să răsară în fiecare zi, în și peste lume. Și „îmi puteți spune ce răspuns voi da eu acolo Sus? Ce vei spune tu? Ce vei spune despre viața ta, despre obștea ta? Să ne gândim dacă nu cumva purtăm o răspundere pentru viața noastră, și pentru viața obștii noastre”[2] se întreabă același stareț luminat.

În ceea ce ne privește, putem înțelege sau măcar intui că suntem într-adevăr importanți, dar nu în modul în care tindem să gândim, preponderent exterior și superficial, atunci când ne privim viața prin prisma job-urilor de succes și a concediilor reușite în stațiunile all-inclusive ale Mediteranei sau prin atât-de-volatila recunoaștere socială, ci că suntem importanți altfel, în modul sau prin modul în care ne văd și ne prețuiesc ei, acești oameni cu vieți simple și necomplicate care, privindu-ne cu ochii plini de nădejde și bucurie, ne împing ceas de ceas să mergem înainte pe cărările, adeseori, absurd de întortocheate ale vieții. Suntem importanți, dar doar pentru că ei cred în noi, ne iubesc, ne susțin, ne încurajează și mai ales, se roagă, ca și noi să fim printre aceia care schimbă în fiecare zi fața lumii și a generației în care trăim. Să fim printre cei care oferă mai mult, sau care se oferă, spre a fi „prinși” în acel mortar nevăzut care ține lumea la un loc, un mortar cu care nu se poate compara nici măcar durabilul mortar roman utilizat acum două mii de ani la construcția Panteonului, cel atât de vizitat până și astăzi.

Și dacă te vei fi întrebând, cititorule, care este acest mortar la care ne referim noi, paradoxal, într-o revistă teologică, apoi credem că nu poate fi altul decât lucrarea Binelui în lume, cu extensia lui cea mai firească, și anume Iubirea. Acea iubire diferită despre care vorbea Domnul într-un moment de taină al existenței lumii: „Să vă iubiți unii pe alții! Așa cum v-am iubit Eu pe voi, așa și voi să vă iubiți unii pe alții” (Ioan 13, 34).

Asta credem noi că au în comun toți moșii, bunicii și părinții noștri – iubirea, cea pe care ne-o acordă nouă, celor din jurul lor; ambițiile omenești – că le-or fi avut și ei, – s-au cam stins, patimile, – nelipsite din ADN-ul nostru spiritual –, s-au mai diminuat; stresul, nervozitatea, agitația cotidiană, toate au fost lăsate în urmă de bucuria simplă a unei pite calde și aburinde, împărțite cu cei dragi la o masă în familie.

Iar dacă tot vorbim despre abur și poate te întrebi, cititorule, ce oare îi face pe ei să aleagă iubirea sau Lumina și să se îndepărteze de umbre, atunci vom răspunde cu cuvintele părintelui Emilianos: „Ce este viața? Un abur! ridici capacul ceainicului, și îndată ies aburii. Te arzi, scapi capacul, îl iei repede și îl pui la loc. Te uiți.... Unde-s aburii? Au pierit!. Așa este și viața, piere ușor.”[3] Asta bănuim că au înțeles ei, o dată cu trecerea timpului, că acesta (timpul) este prea prețios să-l pierzi cu fel de fel de meschinării și micimi omenești, care nu fac altceva decât să te izoleze și să te îndepărteze de cei dragi, de familie și de Viață. Dacă privim și critic, nu toți cei pe care îi cunoaștem au reușit să înțeleagă asta, dar credem că totuși fiecare poate găsi repere bune în propriile familii.

Și de ce e asta important sau relevant pentru articolul de față? Pentru că în timp ce noi ne consumăm timpul și energia cu lucruri importante pentru noi înșine (job-uri bune, case eficiente energetic, cabane la munte, concedii, ieșiri cu prietenii, ș.a.), ei se ocupă cu lucrurile cu adevărat importante pentru societate și, îndeosebi, pentru viață, în ansamblul ei: cu iubirea, cu răbdarea, cu simplitatea, cu sfaturile de bine, cu buna dispoziție care stă în spatele unei plăcinte cu brânză sau se ascunde după zâmbetul unor castraveți, special și strașnic murați, pentru nepoții studenți la Cluj. Iar dacă privim chiar mai lucid, putem observa că dincolo de tumultul cotidian, ei se mai îndeletnicesc și cu... rugăciunea. Bunicile care duc pomelnice la altar, mai ales în perioade de sesiune universitară sau în fierbințeala bacalaureatului de vară, sunt mai multe decât berzele care, stând într-un picior, se pregătesc acum de plecare spre ținuturi nu știm dacă mai liniștite, dar cu siguranță mai calde.

Iar asta, credem că îi face pe ei niște gânditori mai profunzi și mai importanți sau chiar mai filosofi decât ne dăm noi seamă, mai ales atunci când îi privim cu superioritatea și condescendența tinereții ori cu suficiența de sine a maturității. Au înțeles ei, pe alocuri din experiență, poate asimilând de la alții sau uneori doar intuitiv, Cine și ce desfășoară ițele vieții pe ghemul acesta tot mai scurt în fiecare minut care trece.

Dacă nu ne crezi pe noi, oprește-te doar cinci secunde pentru a-ți imagina cum ar fi viața ta, cititorule, fără toate aceste lucruri, aparent mici și mărunte, cotidiene: un zâmbet, un cuvânt de mângâiere, un strop de dor, o rugă către Preasfânta, un borcan cu dulceață sau zacuscă proaspătă, ș.a.; dar ele sunt mici și mărunte doar atunci când le ai, pentru că dacă nu le ai, sunt neprețuite. Și nu credem să fie exagerată afirmația, pentru că pur și simplu nu pot fi cumpărate, nu ai de unde, nici măcar din întregul online al mapamondului la care suntem conectați astăzi, și implicit nu pot fi prețuite - nu se poate determina, din punct de vedere fiscal, un preț pentru ele. Cu atât mai mult, din punct de vedere emoțional!

Ajunși aici, cititorule, nădăjduiesc că a început să se limpezească faptul că există o lucrare aparte pe care bătrânețea, de data asta în ansamblul ei (și nu raportat doar la propriile familii), o aduce printre noi toți, în societate, și care este dragostea.

Și evident că nu ne referim aici la dragostea pentru „Fata din vis” de care își amintea printre versuri pline de dor, un cântăreț celebru al unei formații la fel de celebre de pe meleaguri clujene, ci despre acea dragoste, despre care mai pomenisem, și care stă la temelia lumii: „Dumnezeu este iubire, și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan 4, 16).

Probabil, de asta și sunt atât de iubiți moșii și bunicii, pentru că ei doar... iubesc; părinții iubesc și ei, cel puțin la fel de mult, cu siguranță, dar sunt nevoiți să muștruluiască, să corecteze, să învețe, să educe și, vrei-nu-vrei, de aici, mai apar și scântei. Dar în primul caz, singurele scânteieri sunt doar cele din ochii plini de lumină, înțelegere și bunătate, în care se odihnește cerul albastru și bineînțeles, Veșnicia.

Hrisostom, acest bărbat sfânt și preaînțelept al Bisericii, spunea că „așa e natura lucrurilor duhovnicești; cresc prin distribuire și se înmulțesc prin împărțire;”[4] așa și dragostea, cu cât o împărți mai mult și la mai mulți, cu atâta sporește mai tare. Așa credem noi că îi putem percepe, cititorule, pe toți cei pe care îi vezi cu ochii minții atunci când citești aceste rânduri, ca semănători ai dragostei în familii și apoi, mai departe, în societate.

Fără această semănătură, indiferent cât de avansată din punct de vedere tehnologic ar putea ajunge viața noastră, la un moment dat tot ar începe să se destrame, pentru că ea nu este formată din pixeli și biți, ci din sentimente, emoții, din întâlniri și comuniune, din răsărituri dar, bineînțeles, și din apusuri. Și toate acestea se hrănesc doar cu dragoste, ca formă de energie pură, binecuvântată de Creator, livrată dezinteresat, fără factură, tuturor celor care doresc să o semene, dar și celor care doresc să o culeagă.

III.            Despre boală, un musafir nepoftit

Și am ajuns acum în acel punct în care regizorul unui film ar spune „stop-cadru” iar tu, cititorule, îți spui: păi totuși, nu toate sunt chiar așa de idilice, cum sunt descrise aici. Oamenii în vârstă mai sunt și bolnavi, dificili și uneori au multe probleme și necazuri care îi apasă.

 Iar noi răspundem: da, așa și este, boala apare ca acel musafir nepoftit și mai ales   nedorit la o zi de naștere în familie și de care nu te mai poți scăpa. De multe ori, intră   implicit și în propria noastră viață, nu doar într-a lor: vizite la medici, griji, operații,         EKG -uri, toate ne scot din rutina comodă, de orășeni care caută, cu perseverență,   confortul și relaxarea după orele de serviciu.

 Dar să știi, cititorule, că până și bolile acestea neplăcute, care dau bătăi de cap evident   nedorite, lor și nouă, celor din familie, îi ajută, paradoxal, pe bunicii noștri să fie   oamenii   pomeniți mai sus, după învățătura aceluiași stareț luminat: „Așa cum iei   aluatul și-l frămânți, așa cum iei piatra și o cioplești ca să sculptezi statuia lui Hristos,   așa  cum iei un lemn și îl cioplești ca să faci o icoană frumoasă a Maicii Domnului, tot   așa ne ia și Hristos prin mijlocirea bolii, a medicului, a medicamentelor și a răbdării –   dar  mai ales prin mijlocirea durerii pe care o suferim – și lucrează asupra sufletului   nostru.”^[5]

 „...lucrează asupra sufletului nostru” – astfel, îngăduind boala, Domnul nu este atât de interesat de lupta trupului nostru pentru însănătoșire și/sau supraviețuire, cum am putea crede noi, ci în primul rând de cea a sufletului, care poate astfel să se curețe de zgura patimilor și a exceselor omenești, de umbra indiferenței și de pericolul egoismului: „omul care nu are dureri, care nu se îmbolnăvește, care nu e silit să geamă, este de obicei un om aspru și învârtoșat. Nu poate să simtă bătăile inimii celorlalți.”^[6] Și dacă examinăm atent, nu e deloc greșit ce spune starețul, pentru că știm deja, din jurul nostru, că cel care a trecut cu bine printr-o operație de rinichi, să zicem, va căuta întotdeauna să îi ajute pe cei care au același gen de probleme, cu sfaturi, cu relații, cu indicații, ș.a; sau cei care au trecut prin greutăți materiale sau chiar prin foame, întotdeauna vor rezona mult mai repede cu ideea oferirii unei mese calde pentru săraci ori cu dăruirea unor bani unei mame singure cu mulți copii. Atunci începem să simțim, să palpăm durerea, să o înțelegem, doar când am experimentat-o și noi. Până atunci, ne cam ferim de cei necăjiți și/sau bolnavi, temându-ne, după cuvintele marelui Vasile, cu o frică superstițioasă, ca nu cumva necazul lor să se ia și asupra noastră.

Dar, după ce ne smerim sufletul în paharul bolii, durerii și neputinței, începem să percepem altfel lucrurile, dobândind un soi de vedere tip „X-ray”, care ne ajută să distingem punctele dureroase ale celor din jurul nostru și, mai ales, dorința, interesul în a-i ajuta.

Și pentru a nu ne lăsa să rătăcim pe cale, aidoma unui navigator neiscusit pe Herengracht[7] într-o noapte târzie și încețoșată de noiembrie, starețul continuă așa: „Cine nu are parte de boli este, de obicei, neîncercat pentru Împărăția Cerurilor și imatur pentru viața aceasta. Seamănă cu corabia care încă nu a fost dată la apă și nu știm dacă va rezista la valuri”^[8].

Dacă reușim să vedem bolile așa, ca pe niște teste de parcurs, pe care trebuie să le trecem pe drumul spre Împărăție, am putea avea o șansă în plus să le depășim, pentru că, cel puțin, absurdul lor se îndepărtează. Până și durerea poate căpăta un sens, nu doar boala.

Faptul că ele se îndesesc spre bătrânețe, nu arată doar efemeritatea firii noastre sau mărturia faptului că suntem muritori, după cum crede Gheronda Emilianos,[9] ci indică și faptul că ne apropiem de finalul cursei; se știe bine, de altfel, că ultimii kilometri ai unei curse de maraton sunt cei mai anevoioși, când durerea fizică și presiunea psihică ating pragul maximal, iar abandonul pare chiar o variantă ajutătoare. Dar cei care reușesc să lupte până la sfârșit, să strângă din dinți în fața durerii care îi strânge ca într-o menghină de banc dintr-un atelier de fabrică, aceia reușesc să trăiască bucuria dublă, nu doar a trecerii liniei de sosire, ci mai ales aceea a depășirii propriei condiții.

Sintetizat, asta poate aduce boala în viața celor care reușesc să o parcurgă, să o depășească: încep să privească viața și lumea din jur, altfel.

Gheronda Emilianos chiar reușește să ridice ștacheta mai sus, spunând: „E cu adevărat o nedreptate ca omul să fie pe deplin sănătos, să aibă tot ce vrea, tot ce gândește, să nu-i lipsească nimic, pentru că atunci e foarte dificil să-și mântuie sufletul,”^[10] cuvinte care ne indică faptul că, dincolo de orice necesară vindecare trupească, trebuie să ne străduim să fim sănătoși și duhovnicește, pentru că așa cum doar un sportiv sănătos reușește să alerge maratonul de care amintisem, tot așa, doar un suflet sănătos poate urca până sus, la Cer.

Sfântul Vasile cel Mare, cu alte cuvinte, ne spune același lucru: „Sufletul și rațiunea suntem noi înșine, întrucât am fost făcuți după chipul Creatorului. Trupul și simțurile trupești sunt cele ale noastre. Averile, priceperile și toată alcătuiala vieții sunt cele dimprejurul nostru.”[11] Adică, atunci când trupul se întâlnește cu boala, se îmbolnăvește și se degradează ceva ce este al nostru, iar nu noi înșine. Noi ne îmbolnăvim cu adevărat doar atunci când sufletul se îmbolnăvește, de cumplita boală a păcatului sau când rațiunea noastră suferă de o înfricoșată întunecare a minții. Și uneori tocmai pentru a evita acest rău mai mare, Domnul îngăduie rele mai mici, cum e boala trupului, sub orice formă a ei: „Dar cuvintele acestea pot fi interpretate și într-un sens mai înalt: «Eu voi omorî» pentru păcat, și «voi face viu» pentru dreptate. Că, în măsura în care omul nostru cel din afară se trece, în aceeași măsură cel dinăuntru se înnoiește. Dumnezeu nu omoară pe unul și face viu pe altul, ci pe același om îl face viu prin cele cu care îl omoară, și-l vindecă prin cele cu care îl bate, potrivit proverbului care spune «Tu-l vei bate cu nuiaua, dar vei izbăvi sufletul lui de moarte». Așadar, este bătut trupul, ca să fie vindecat sufletul; este omorât păcatul, ca să trăiască dreptatea.”[12]

            Îngăduind Domnul ca bolile să apară în calea noastră, știe că o să căutăm mai cu osârdie către Cer, dar mai ales, către propriul suflet. Și că străduindu-ne să-l ridicăm pe acesta spre Cer, prin cuvinte și rugi fierbinți, ne vom da seama că e murdar, că e greu și că este lipsit de aripile străvezii necesare pentru a se alătura puterilor îngerești. Și de aici, din acest punct al conștientizării, va începe procesul de curățire al fiecăruia: o rugăciune, un Maslu, o liturghie, un duhovnic, o spovedanie, o Sfântă Euharistie, ș.a, toate vor deveni de acum repere de vindecare și de așezare pe calea cea bună și veșnică a Împărăției.

Ce ni se pare captivant aici este faptul că toate aceste noi repere sunt legate de cuvinte: cuvinte adânci ale unui suflet în rugăciune, un veșnic „Doamne, miluiește” din cântarea liturgică, cuvinte mărgăritar ale unui suflet care se pocăiește, cuvinte scrise cu pix albastru, în graba dimineții, pe un pomelnic, sau cuvinte dintr-o suită de șapte scrieri sfinte ascultate la Taina vindecării. Și găsim aceasta captivant, pentru că tot starețul Emilianos ne explică sensul lor real, spunând așa: ”Boala este una dintre limbile lui Dumnezeu. Așa cum există limba germană, franceză, engleză, tot așa există și limba îngerilor, există și limba tuturor oamenilor, numită boală, care este una dintre cele mai iubite limbi de Dumnezeu”^[13].

Toate cele pomenite sunt extensii ale limbii iubite de Dumnezeu, a acelei limbi care ne face convorbitori nu cu vreun popor uitat în nesfârșita pădure ecuatorială, ci cu Însuși Domnul.

Iar pentru că amintisem de Maslu și de vindecare, putem să ne oprim și asupra textului unei rugăciuni din Evhologhionul lui Serapion, un teolog erudit format în școala alexandrină, apropiat și om de încredere al Sfântului Atanasie^[14];, cel care l-a și hirotonit episcop de Thmuis, în Egiptul de Jos; iar Ieronim, deloc gratuit, i-a acordat apoi supranumele de Scolasticul.

În această colecție de rugăciuni, considerată a fi primul Molitfelnic din istoria Bisericii, apare și Rugăciunea pentru untdelemnul bolnavilor sau pentru pâine și pentru apă este extrem de elaborată și de interesantă, după cum putem înțelege din textul ei:

„Te chemăm pe Tine, Cel ce ai toată puterea și stăpânirea, Mântuitorul tuturor oamenilor, tatăl Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și ne rugăm să trimiți din ceruri peste acest untdelemn o putere tămăduitoare, ca să fie pentru cei ce se ung sau gustă din aceste făpturi ale Tale spre depărtarea a toată boala și neputința, spre antidot al oricărui demon, spre izgonirea oricărui duh necurat, spre alungarea oricăror fierbințeli și tremur și a oricărei neputințe, spre har bun și iertarea păcatelor, spre leac al vieții și mântuirii, spre sănătatea și întregirea sufletului, trupului și duhului, spre înzdrăvenire desăvârșită.”^[15]

Deosebit de profundă, rugăciunea, prezentată doar parțial, cere putere tămăduitoare peste untdelemn spre ocrotire, har bun, iertarea păcatelor, sănătate sufletului și trupului. La o analiză atentă, se remarcă faptul că „sănătatea și întregirea sufletului” sunt puse, ca cereri, înainte de sănătatea trupului, în vreme ce „iertarea păcatelor” este un element constant, de bază, în viitoarea slujbă a Maslului care își regăsește începuturile și în această rugăciune.

Când cineva începe să-L caute pe Domnul, să strige către El, prin glasul necazului, al bolii, al acestei limbi iubite de Dumnezeu, se întâmplă următorul lucru: El vine repede, după cuvintele din cartea profetului Isaia: „Atunci vei striga și Dumnezeu te va auzi, și'n timp ce tu încă grăiești, El va zice: „Iată, Eu sunt aici“ (Isaia 58, 9).

Și din acel moment El începe să curețe, să tămăduiască sufletul omului, pentru că în mod cert va începe cu ceea ce este mai important, cu ceea ce chiar este omul, după cuvintele lui Vasile.

Despre trup, știm bine că nu întotdeauna se însănătoșește, –  poate chiar dimpotrivă –, dar nici asta nu trebuie să ne sperie sau să ne îngrijoreze, căci, după cum explică părintele Schmemann, „vindecarea este un sacrament pentru că scopul său este nu sănătatea ca atare, restaurarea sănătății fizice, ci intrarea omului în viața Împărăției, în «bucuria și pacea» Duhului Sfânt. În Hristos, toate din lume, și aceasta înseamnă sănătatea, ca și boala, bucuria și suferința, au devenit înălțare spre această viață și o intrare în această nouă viață, așteptarea și anticiparea ei”[16].

Asta credem noi, cititorule, că se întâmplă cu bunicii și moșii noștri, atunci când reușesc să-și ducă senectutea, bolile și necazurile în cumințenie și răbdare: încep să intre în viața Împărăției, să se transforme în oameni ai Cerului, de unde, dincolo de orice boală care-i necăjește, reușesc să aducă și transmită acea „bucurie și pace” în Duhul Sfânt. De acolo, credem noi că le vin dragostea și seninătatea, puterea de mângâiere în fața încercărilor, de oblojire a sufletelor și totodată puterea de a transmite, printr-o bucată de aluat dospit și apoi gătit în diverse feluri, atât de mult bine. Că doar și Domnul Însuși, tot printr-o bucată de aluat dospit, copt și apoi jertfit, trimite Viața și Bucuria în lume la fiecare Sfântă Liturghie. Tot așa Își exprimă dragostea către noi, preluând probabil, din atâta smerenie, chiar simboluri ale dragostei și comuniunii noastre: o bucată de pâine, un pahar de vin, o masă în familie, cele pe care noi le putem înțelege, și, cele de la care pornisem în începutul acestui articol.

Dacă ți se par cumva forțate cuvintele noastre, cititorule, ascultă ce zice El Însuși, prin cuvintele Profetului:

„Dacă tu te lepezi de ceea ce te ține legat și de mâna ta cea hrăpăreață și de cuvântul cârtitor, dacă din inimă îi vei da pâine celui flămând și dacă vei mulțumi sufletul necăjit, atunci lumina ta va străluci în întuneric și întunericul tău va fi precum amiaza; și Dumnezeul tău va fi cu tine pururea, iar tu te vei sătura după cum îți poftește sufletul și oasele tale se vor îngrășa și vor fi ca o grădină bine adăpată și ca un izvor a cărui apă nu scade; și oasele tale ca iarba vor odrăsli și se vor îngrășa și neamurile neamurilor vor moșteni. Și vechile tale dărâmături se vor zidi și temeliile vor dura de-a lungul tuturor generațiilor; tu te vei numi dregător al celor stricate și cărările ferite pe mijloc ți le vei face umblate” (Isaia 58, 9-12).

Prin „vechile tale dărâmături,” putem înțelege aici structura aceea profund pământească alcătuită din lut și patimi, dar care se va „zidi” în și prin Duh și va fi temelie „multor generații”, pentru că sufletul s-a umplut de Viață și Lumină. Și din această Lumină, care nu doar luminează, pâlpâitor, ci de-a dreptul strălucește în întuneric, reușesc ei să împartă atâtea bunătăți în jurul lor. Această lumină reprezintă și moștenirea pe care ei ne-o încredințează nouă, din timpul vieții sau în prag de plecare: ”În locul acestui [întuneric] Tu le-ai dat alor Tăi un stâlp de foc înflăcărat ca să-i călăuzească într'o călătorie necunoscută: soare nevătămător în slăvita lor strămutare” (Înțelepciunea lui Solomon 18, 3).

Cât de frumos numește Solomon drumul nostru anevoios prin viață - „slăvită strămutare” iar Gheronda Emilianos îl completează armonios: „De aceea, fiecare dificultate de-a noastră, fiecare durere, de la cea mai mică până la cea mai mare – durerea de cap, durerea de dinți, durerea de inimă, de stomac, de picioare, durerea sufletească, durerea duhovnicească, chiar și durerea unui păcat -, fiecare dintre acestea este ca un veșmânt cu care ne învăluie Dumnezeu, un veșmânt care, pentru noi, este mai de preț decât lumina, cu care se înveșmântează El Însuși și care ne dă dreptul să ne înveșmântăm și noi”^[17].

IV.             În loc de concluzii

Și pentru că pornisem la drum de la bătrânețe, acel loc atât de îndepărtat pentru noi, părintele Emilianos ne oferă un duș rece, al prezentului, spunând așa: „Credeți că bătrânețea este departe? Nici nu vă veți da seama când vă cuprinde. Acolo, în grădină, pe unde umblați, veți constata ca ați început să îmbătrâniți. Iar când vă   încredințați că ați început să îmbătrâniți, atunci veți   vedea că a început să îmbătrânească bătrânețea   voastră. Atât de repede se scurge viața.”[18]

 Iar asta parcă ne transpune brusc în pielea somonilor   migratori despre care vorbisem, și ni se pare că nu am   găsit un răspuns suficient de bun, nici acum, la finalul   articolului. Da, am reușit noi să înțelegem că boala   este, printre multe altele, o limbă iubită de Domnul,   dar cu bătrânețea ce o fi, totuși?

Și într-un mod neobișnuit, ne liniștește tot Gheronda, care ne spune așa: „Cosmosul va îmbătrâni cândva, toate vor muri. Stelele vor cădea așa cum cad frunzele toamna, dar Biserica nu va păți nimic. Are o tinerețe neveștejită. Poate să se înnoiască prin harul Duhului Sfânt și, în cele din urmă, când toate se vor pierde, va străluci ca un fulger mai presus de ceruri numai ea, purtând coroana dumnezeirii, și va umple totul cu prezența și slava ei.”^[19]

Adică, nu doar că fiecare dintre noi, ființe pasagere, îmbătrânim și apoi murim, ci însuși Universul, cu cele peste o sută de miliarde de galaxii ale sale, va îmbătrâni și va muri; stelele vor deveni galben-roșiatice ca frunzele unui arțar canadian și apoi vor cădea și ele. Dar peste toate aceste prăbușiri, peste toate aceste „vechi dărâmături” cum spunea Profetul, va străluci ca și mii de Luceferi de dimineață, Biserica lui Hristos.

Iar dacă suntem în ea,  în Biserică, suntem și noi în permanență „înnoiți prin harul Duhului Sfânt” pentru că El „este tovarășul nostru, bateria inimii noastre, becul și lampa noastră, ochii și picioarele noastre”.[20]

Chiar dacă sub efectul bătrâneții picioarele de lut ostenesc, chiar dacă inima noastră de carne se întâlnește cu aritmiile date de multe încercări, și chiar dacă ochii noștri nu mai sclipesc ca atunci, în copilărie, când ieșeam de la ultima oră într-o zi de vineri, cele pe care ni le dăruiește Duhul sunt cu mult mai mult, pentru că: „Noi să știm că avem casa noastră, munca noastră, suntem oameni sociabili, dar suntem și trup al lui Hristos, mădulare ale lui Hristos. Tot ce va păți Trupul lui Hristos, vom păți și noi. Fiindcă Dumnezeu cel nemuritor nu moare, inima noastră nu are nevoie să se strâmtoreze, copiii noștri să tremure, sufletul să ni se întunece și să ne plângem de viața aceasta. Să ne amintim doar să nu ne răzvrătim împotriva lui Hristos!”[21]

Iar un adevărat profesor (a scholar) completează această idee, spunând că toate fricile și angoasele noastre ancestrale vor fi astfel topite într-un “eveniment cosmic, în care toate sunt reașezate în perspectiva lor adecvată. Păcatul, boala, moartea sunt biruite, sleite de puteri prin lucrarea lui Hristos și a Sfântului Duh. Înfrângerea noastră este transformată în biruință prin alăturarea suferinței noastre la suferința și biruința lui Hristos de pe Cruce”^[22].

Asta, credem noi, că poate fi o altfel de înțelegere a bătrâneții și a părutelor ei neajunsuri, nicidecum ca o „eroare genetică” în procesul Creației, ci dimpotrivă, ca un „eveniment cosmic,” care  încet, încet, ne întoarce pe toți Acasă, dincolo de limitele oricărei călătorii stelare la bordul lui USS Enterprise (da, chiar aceea, din nemuritorul serial Star Trek), în Quadrant-ul heruvimilor și serafimilor, în „ținutul curat al Creației,”[23] dincolo de porțile căruia totul este „umplut de bună mireasmă,”[24] pentru că, nu-i așa, „mir revărsat este numele Lui” (Cântarea Cântărilor 1,2).[25]

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

(La pomenirea Sfântului Apostol Iacob, rudenia Domnului)

Valeriu R. BOB

Preot misionar la Capela Așezământului pentru persoane vârstnice „Sfântul Vasile cel Mare și Mucenicul Iulian din Tars”, Popești, jud. Cluj

Foto credits: Tudor-Călin CIOCA

Notă: Prezentul articol a apărut în numărul din luna noiembrie a anului în curs (2023) a revistei Tabor, a Editurii Renașterea din cadrul Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului.

V.                Bibliografie

1. Izvoare

1. Izvoare generale:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu binecuvântare și prefața Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001

1. Izvoare patristice

1. Sfântul Grigorie Palama, Scrieri I – Omilii, Colecția Viața în Hristos, Seria de autor „Sfântul Grigorie Palama”, traducere de Roger Coresciuc, Iași, Editura Doxologia, 2022.
2. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări  (Părinți și scriitori bisericești, 1), trad. D. Fecioru, București, Editura Basilica, 2009.

3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărătești și Cuvinte de laudă la sfinți, vol. II, traducere de D. Fecioru, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2006.

1. Cărți

1. Meyendorff, Paul, Taina Sfântului Maslu – ungerea bolnavilor, ediția a doua, traducere de Cezar Login, Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2012.
2. Schmemann, Alexander, Pentru viața lumii – Sfintele Taine și Ortodoxia, traducere de Aurel Jivi, București, Editura Basilica, 2012.
3. Simonopetritul, Emilianos, Așteptarea lui Dumnezeu – Despre boală, suferință și moarte, traducere de Agapie Corbu, Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2019.
4. Simonopetritul, Emilianos, Tâlcuiri la Sfintele Slujbe – Dumnezeiasca închinare, Așteptarea și vederea lui Dumnezeu, (Tâlcuiri și cateheze),  traducere de Agapie Corbu, Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2009.

[1] Emilianos Simonopetritul, Așteptarea lui Dumnezeu – Despre boală, suferință și moarte, trad. de A. Corbu, Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2019, p. 199.

[2] Ibidem, p. 199

[3] Ibidem, p. 145

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărătești și Cuvântări de laudă la sfinți, trad. de D. Fecioru, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2006, p. 452-453.

[5] Emilianos Simonopetritul, Așteptarea lui Dumnezeu – Despre boală, suferință și moarte, trad. de A. Corbu, Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2019, pag. 90.

[6] Ibidem, pag. 45.

[7] Herengracht este unul dintre cele patru mari canale ale Amsterdamului.

[8] Ibidem, pag. 65.

[9] Ibidem, p. 92-93.

[10] Ibidem, p. 108.

[11] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări  (Părinți și scriitori bisericești, 1), trad. D. Fecioru, București, Editura Basilica, 2009, p. 73.

[12] Ibidem, p. 163

[13] Emilianos Simonopetritul, Așteptarea lui Dumnezeu – Despre boală, suferință și moarte, trad. de A. Corbu, Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2019, p. 87.

[14] SERAPION, Episcop de Thmuis în Egiptul de Jos, Evhologhionul lui Serapion, Rugăciunea 33 (Canonul Ortodoxiei, p. 866) apud Paul Meyendorff, Taina Sfântului Maslu – ungerea bolnavilor, ediția a doua, trad. de C. Login, Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2012 p. 38

[15] Ibidem,, p. 38.

[16] Alexander Schmemann, Pentru viața lumii – Sfintele Taine și Ortodoxia, trad. de A. Jivi, București, Editura Basilica, 2012, pag. 132.

[17] Emilianos Simonopetritul, Așteptarea lui Dumnezeu – Despre boală, suferință și moarte, trad. de A. Corbu, Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2019, p. 59.

[18] Ibidem, p. 187.

[19] Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Sfintele Slujbe – Dumnezeiasca închinare, Așteptarea și vederea lui Dumnezeu, (Tâlcuiri și cateheze),  trad. de A. Corbu, Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2009, p. 16.

[20] Emilianos Simonopetritul, Așteptarea lui Dumnezeu – Despre boală, suferință și moarte, trad. de A. Corbu, Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2019, p. 229.

[21] Ibidem, p. 241.

[22] Paul Meyendorff, Taina Sfântului Maslu – ungerea bolnavilor, ediția a doua, trad. de C. Login, Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2012, pag. 72.            

[23] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări  (Părinți și scriitori bisericești, 1), trad. D. Fecioru, București, Editura Basilica, 2009, p. 255.

[24] Sfântul Grigorie Palama, Scrieri I – Omilii, Colecția Viața în Hristos, Seria de autor „Sfântul Grigorie Palama,” trad. de R. Coresciuc, Iași, Editura Doxologia, 2022, p.244.

[25] Ibidem, p. 244.