Cerul din noi

Predică la Duminica a 27-a după Rusalii (femeia gârbova)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

„Şi Și-a pus mâinile pe ea, şi ea îndată s-a îndreptat şi-L slăvea pe Dumnezeu.” Cu darul Cerului... Suntem la vreo doi pasi înainte de Crăciun, pe care îl așteptăm cu multă emoție, cu toții, indiferent de vârstă. Pericopa duminicii acestea, a 27-a după Rusalii, ne prezintă vindecarea unei femei bolnave de mulți ani, de 18 ani, care aude cuvintele salvatoare, „dezlegată ești tu de neputința ta”, în versetul al 12-lea al acestei pericope.

Noi o să continuăm astăzi, în corelare cu aceste cuvinte, călătoria începută duminica trecută, spre adâncurile sufletului, prin mărturisire, acest exercițiu spiritual pe care Biserica ni-l propune.

Dincolo de această introducere, vom recapitula pe scurt ce am discutat duminica trecută, vorbim apoi despre armonie și echilibru și vom încheia cu câteva concluzii.

Ce vom învăța astăzi? Că cerul din noi este mai important decât niște nori răzleți de furtună.

Și acum, ca recapitulare, săptămâna trecută, când citisem pericopa Vindecării Orbului din Ierihon, vorbisem preponderent despre importanța dialogului, concretizat ulterior în biserică prin mărturisirea sufletească.

Orbul s-a apropiat, i-a spus Domnului problemele sale și a primit vindecare. Și spusesem atunci, în interpretarea Sfântului Ierah Nectarie Taumaturgul, că aceasta este o poruncă Dumnezeiască, a mărturisirii sufletului și dădusem niște exemple complementare din Noul și Vechiul Testament. Iar Sfântul Nectarie ne spusese că îi avem la dispoziție ca și mijlocitori pe apostoli și urmașii lor, pe preoți.

Acum ajungem la oprirea principală, care m-am gândit să fie astăzi spre ponderentă asupra armoniei, Dar vom atinge punctual și câteva elemente legate de echilibru, ele merg mână în mână. Cu toții ne dorim să trăim în armonie. Cu părinții, cu copiii, cu vecinii, cu colegii de serviciu și așa mai departe. Și sigur că nu întotdeauna reușim, suntem conștienți cu toții de acest lucru, pentru că apar de multe ori, sau de suficient de multe ori, errori de gândire sau errori de atitudine, ori de o parte, ori de alta, ori de ambele părți.

Putem exemplifica povestea nesfârșită a soacrelor cu nurorile sau cu ginerii sau invers a socrilor cu nurorile și așa mai departe, Ne putem opri cu privirea asupra nesfârșitelor povești legate de averi, de pământuri, de moșteniri, care strică nu doar armonia, ci strică până și familii între ei sau le afectează.

Apar niște elemente care tulbură, acesta este cuvântul, care alungă liniștea și îndepărtează orice posibilă armonie a sufletelor. Și până când lucrurile nu se echilibrează. Lângă minus să punem un plus, suntem ca și într-un carusel continu. Pe oricare dintre palierele sociale, personale, profesionale am analiza lucrurile.

Cred că aici trebuie să fim foarte, foarte atenți. Cum reușim ca lângă un minus, să zicem că am mințit, poate o minciună aparent inofensivă, să adăugăm un plus, în cazul exemplificat să spunem adevărul. Într-o direcție oarecum cotidiană și obișnuită o întâlnim cu toții. Soția nu are cum ști că tu ai ieșit în oras cu colegii după serviciu.

Dar foarte interesant, de multe ori simte că ceva nu este ok, că ceva nu este în regulă, nu privit din punct de vedere al unor investigații de tip detectivi. Ci aerul din jur devine instantaneu altul. O energie anume îl încarcă și cred că acesta este, între ghilimele spus „avertizorul de integritate”.

Vibe-ul, cum se spune în ziua de astăzi, vibrația, cum am fi spus-o cu ceva timp în urmă, care se instalează în casă, este diferită. Și până când nu apare mărturisirea...: „Da, am băut o bere la o terasă cu colegii mei de serviciu” ea nu dispare.

Este un exemplu care apare permanent în cotidian, de aceea ne și folosim de el. Vibe-ul acela ciudat și nedorit este acolo. Să știți că nu iese din casă, nici dacă folosim Pur, nici dacă folosim Ariel, orice am folosit pentru împrospătarea hainelor noastre sau casei noastre, acela vibratie negativă nu dispare din casă.

Dar foarte interesant, mărturisirea, deși nu pare mare lucru dacă ne raportăm la exemplul pe care l-am ales, Îl șterge ca și cu o radieră a unui creion chinezesc de demult și readuce liniștea și armonia în familie. Asta cred că cu toții putem vizualiza, diferențe mai mici sau mai mari cam așa se întâmplă.

Iar Sfântul Nectarie, în baza scririlor căruia vom continua această analiză, ne spune așa și citez cuvintele lui: „Săvârșirea păcatului, adică a răului, aduce o tulburare în armonia Creației, amenințându-i existența”.

Din nou ca observație, starea aceea confuză și ciudată la care ne-am raportat, alungă pacea și echilibrul din familie și asta se întâmplă la nivel micro. Asta ne spune Sfântul Nectarie, în cuvintele citate, că la fel se întâmplă și la nivel macro, la nivelul întregii lumini, la nivelul întregii societăți.

Și acum, dacă privești lumea ca și un accident cosmic, sau dacă privești lumea ca și o sumă veșnic variabilă de indivizi necunoscuți, te poți gândi că ești liber să faci ce vrei, să te comporti cum vrei, să zici ce vrei. Dar, dacă privești lumea ca și creație a lui Dumnezeu, a Dumnezeului Celui bun, o privești ca și pe o imensă familie, o privești ca și pe o casă zidită de el, de mâinile Lui, știi sau dacă nu știi, măcar intuiești că doar bine te poți comporta în ea.

Orice nedreptate, orice tulburare, orice supărare pe care o producem cuiva, reprezintă un afront la adresa stăpânului casei, pentru că nu te-ai comportat cum trebuie în casa lui. Fie că ești copil, fie că ești un musafir, când intri în casa cuiva știi că trebuie să te comporti civilizat, educat, nu te poți sui cu picioarele pe masă.

Iar Sfântul Nectarie, pentru a accentua această idee, pe care cred că începeți deja să o intuiți sau să o înțelegeți, ne spune așa, citesc din nou cuvintele lui: „Principiul că orice păcat este înfăptuit direct împotriva lui Dumnezeu, era recunoscut și de iudei și de neamuri.” Argumentează Sfântul Nectarie folosindu-se de cuvintele lui David din acel celebrul psalm 50, versetul al 6-lea: „Ție Unuia am greșit și rău înaintea ta am făcut”. David, care greșise profund atunci,  nu-i greșise doar lui Urie, căruia îi luase femeia și îl trimisese către moarte în luptă, ci greșise și înaintea Lui Dumnezeu, pentru că în casa Lui Dumnezeu făcuse acest păcat.

Actualizat, privit altfel: atunci când ne certăm în familii pentru, cum spuneam, pământuri, pentru averi, pentru cine știe mai câte motive pe care le găsim sau noi ori chiar reușim să le inventăm, nu doar familiei greșim, sau nu doar celor din jurul nostru, sau nu doar străinilor le greșim, și greșim și lui Dumnezeu, după cuvintele Sfântului Nectarie, pentru că tulburăm și stricăm armonia existenței, armonia lumii întregi. Nu suntem niște lacuri de apă limpede, ân care soarele să se poată oglindi. Și în momentul în care ne comportăm urât sub orice formă, devenim niște ape bolovănoase și pline de mâl, pe care soarele nici măcar nu vrea să le vadă, darămite să se oglindească în el.

Și atunci, pentru a repara, ceea ce facem, simțind nevoia să reparăm, indiferent că ne o zice cineva sau nu, conștiința noastră, acel martor zidită noi de la Creație ne spune acest lucru, trebuie să purcedem în felul următor, tot exemplificat.

Mamă, am vrut mult mai mult decât să se cuvenea din partea mea de avere. Iarta-ma. Doamne, mi-am nedreptățit sau am dorit să-mi nedreptățesc frații, iartă-mă și Tu. Doar așa, starea aceea rea, egoistă și profund negativă se sterge cu totul, când lucrăm pe ambele planuri ale existenței. Și pe cel văzut, ân planul micro al familiei, dar și în planul nevăzut, macro, al lumii întregi privite ca și creație, ca și casă a lui Dumnezeu.

Să știți că îl aduc în ajutorul Sfântului Nectarie, pe un părinte care l-a iubit foarte mult pe acesta, Sfânt la rândul lui, pe Porfirie Capsocalivitul, contemporan sau aproape contemporan cu noi, care ne spune așa: că nici măcar gânduri negative să nu „cultivăm” în casele noastre și în sufletele noastre, pentru că ele cresc, în momentul în care le ținem acolo și le încălzim, le hrănim, ele cresc și nu știm sau nu putem ști ce se întâmplă ulterior dacă nu ne îngrijim de eliminarea lor rapidă.

Darămite, dacă vorbim, de fapte rele. Asta spune Sfântul Părinte. Ajunși aici, la capătul acestui drum, destul de anevoios, poate mă veți întreba de unde știți, părinte, că ni se iartă păcatele atunci când le mărturisim. Ne răspunde din nou Sfântul Nectarie Taumaturgul, și citez cuvintele: „Dumnezeu prin profetul Isaia poruncește, zicând: Spune tu mai întâi păcatele tale ca să te îndreptățești, fiindcă Eu sunt cel ce șterge păcatele tale” Isaia 43, versetele 25-26. Domnul promitea asta încă din timpul Vechiului Testament. Vine în completare acest citat din Isaia, în completare a celor două folosite Duminica trecută. Cu atât mai mult Domnul le va șterge în Noul Testament, care este mai plin de iubire, mai plin de apropiere între oameni și Domnul.

Și acum câteva concluzii. Prima concluzie să știți că va fi una inedită pentru noi, pentru că... Voi cita definiția pe care Sfântul Nectarie Taumaturgul o dă mărturisirii. Și ne spune așa Sfântul: „Mărturisirea este recunoașterea voluntară și sinceră a faptelor păcătoase, fără teamă sau rușine sau sfială, dar cu osândire de sine și cu zdrobire de inimă înaintea persoanei rânduite de biserică pentru dezlegarea păcatelor.” Atunci când avem lucruri care ne apasă sufletele și întotdeauna cu toții avem, trebuie să le spunem repede, fără să ne fie rușine, să le aruncăm așa ca și pe gârlă, cum aruncăm ceva din grădină ce nu ne mai trebuie.

Dăm drumul în jos pe gârlă, așa trebuie să facem, fără nicio fel de ezitare și să ne scăpăm, să ne debarasăm de el. Nu să le cultivăm, să le privim ca pe niște buruieni. A doua concluzie, procedând așa, vom auzi și noi cuvintele de la care am plecat: „Dezlegat ești tu de neputința ta”. Așa zis Domnului, neputința.

Dumnezeu ne vede că uneori mai mult de atâta nu putem, nu ne cere mai mult decât să ne dorim să scăpăm de ea. Și, în dată foarte important, ne vom îndrepta „spatele” sufletului, a sufletului nostru gârbovit nu de 18 ani, cum era această femeie, și din păcate de multe ori gârbovit de zeci de ani de apăsare și ne-eliberare a lui.

A treia și ultima concluzie va fi din nou usor diferită. O să vă relatez pe scurt o întâlnire, un dialog duhovnicesc între mitropolitul Athanasie de Limassol și părintele său duhovnicesc extrem de iubiț, Sfântul Efrem Katunakiotul. Sfântul Efrem, la rândul lui, contemporan cu noi, era de-a dreptul, dacă mi-e îngăduită expresia, sigur între ghilimele, temut în Sfântul Munte pentru darul înainte vederii pe care i-l dăduse Domnul.

Toată lumea în Sfântul Munte știa dacă Sfântul Efrem ți-a zis așa, așa se va întâmpla. Nu este niște mai mică îndoială, pentru că mari sunt darurile pe care Domnul i le-a dat în această direcție. Și mitropolitul Athanasie l-a întrebat odată: Gheronda, spune-mi, te rog, cum îi mai poți iubi pe oameni? Când tu îi vezi cu atâtea păcate și atâtea patimi, probabil că te îngrozești când le vezi în sufletele lor.

Cum ai reușit să iubești atât de mult pe oameni?

Iar Sfântul, întotdeauna un Sfânt gândește diferit, răspunde așa: Pentru că păcatele, oricare ar fi ele, oricât ar fi ele de mici, de mari sau foarte mari, nu sunt altceva decât niște pete nenaturale, niște pete nedorite pe sufletele oamenilor, care doar umbresc, așa spunea Sfântul, asemenea unor nori de furtună, Cerul minunat creat de Domnul în fiecare fiu sau fiică a Lui. Amin