În atelierul Bucuriei

MARIA BOB:

Dragii mei, suntem astăzi împreună cu o foarte renumită autoare de origine americană, Georgia Briggs, care este cunoscută publicul din România datorită primei ei cărți publicată în traducere la noi. Titlul cărții în originalul englezesc este Icon, iar în traducere este Icoana. O poveste despre puterea credinței.

Georgia, bine ai venit în România și bine ai venit la podcast-ul Vești Bune.

GEORGIA BRIGGS:

Vă mulțumesc și vă mulțumesc pentru invitație.

MARIA:

E o onoare pentru noi și sunt tare bucuroși că ți-ai făcut timp și ai creat prilejul acestei întâlniri.

GEORGIA:

E chiar minunat. Vă mulțumesc tare mult.

MARIA:

După cum ziceam, cititorii din România te cunosc, în primul rând, datorită Icoanei. Ce sau, mai degrabă, cine din Icoana este Georgia Briggs?

GEORGIA:

Te referi la faptul că aș fi vreunul dintre personaje? La asta se referă întrebarea ta?

MARIA:

De fapt, mă refer la paralela care se poate trage între cine ești tu și ce e Icoana? Ce te-a determinat să începi să scrii Icoana?

GEORGIA:

Am început prin a-mi lua inspirația pentru personajul principal al cărții, Eufrosina, de la fiica mea vitregă de care mă apropiasem foarte mult după căsătorie, chiar pe când scriam cartea. Ea era un copil foarte amuzant, dar pe alocuri era tare serioasă, deși era tare dornică să experimenteze multe lucruri, era o fetiță tare genuină. Astfel, am început cartea, având-o pe ea în minte, iar asta a făcut ca scrierea cărții să fie cu atât mai ușoară și mai plăcută cu cât, la fiecare nouă etapă din carte, nu trebuia să fac altceva decât să mă gândesc: oare ce ar face fetița mea? Ce ar face fetița aceasta? Așadar, cartea s-a scris, practic, singură, având-o pe ea în minte. Și, bineînțeles, la un moment dat, personajul Eufrosinei a început să aibă o viață proprie și să devină mai mult decât fiica mea vitregă. Însă, prin faptul că am avut-o pe ea în minte, scrierea cărții a fost mult mai amuzantă. În același timp, mă simțeam mai apropiată de ea. Astfel, ea a fost o inspirație puternică și asta încă îmi dă de gândit când recitesc cartea. Încă mă mai gândesc despre cum era ea pe atunci și mă face să mă simt mai apropiată de ea.

MARIA:

Aseară, când ne-am întâlnit în persoană pentru prima oară, în cadrul conferinței pe care ai susținut-o, ai menționat că ai scris cartea la scurtă vreme după botezul tău.

GEORGIA:

Da.

MARIA:

În Biserica Ortodoxă, nu avem multe relatări directe ale trăirilor unui adult din timpul botezului de convertire la orice religie, dar mai ales la cea Ortodoxă. Cel mult, știm despre acest botez, al adulților, cu precădere din scrierile Sfântului Vasile cel Mare. Te-ar deranja să ne împărtășești câte ceva despre experiența ta?

GEORGIA:

Da. E destul de ciudat. În comunitatea bisericească din care fac parte sunt o mulțime de convertiți și mulți dintre noi am primit botezul ca adulți. Cel mai probabil, mai bine de jumătate din botezurile de la noi de la biserică sunt ale adulților. Este destul de solicitant pentru un adult, deoarece ești preponderent centrul atenției în timpul acestui serviciu religios.

Cred că e cel mai asemănător cu momentul nunții. Știi, suntem obișnuiți să mergem la biserică și să-l privim pe preot, să privim înspre potir și icoane, dar nu suntem obișnuiți să fim centrul atenției. Astfel, când vii la biserică, ca adult, și ești înveșmântat în alb și te așezi într-o cadă imensă, plină cu apă, poate fi destul de emoționant și poate chiar puțin înfricoșător. Cred că am fost foarte emoționată și, ca să fiu sinceră, m-am bucurat când totul s-a încheiat.

Ca adult, te lovești de opoziția celorlalți. E posibil ca și un prunc să treacă prin aceeași experiență, doar că nu cred că ți-ai putea aminti [ce se întâmplă], fiind atât de mic. Aceasta cred că este o experiență comună pentru majoritatea noastră, a celor ce s-au convertit, și anume că săptămâna de dinaintea botezului este una incredibil de grea. Știi, tot ce poate să meargă prost, va merge prost. Mulți oameni au trăit momentul în care un apropiat al lor, un membru al familiei sau un prieten a devenit negativist și să spună: „Nu ar trebui să faci asta. E o idee proastă.” Astfel, această săptămână poate fi una plină de provocări, iar la finalul ei, când ieși din apă, e ca la Paști.

Știi, ieși și s-a terminat: totul e nou, e pur, e alb și e pur și simplu minunat.

Da... uneori mi-aș fi dorit să mă fi născut ortodoxă, însă, în același timp, sunt bucuroasă că am amintirea acestor lucruri pe care oamenii care s-au născut ortodocși nu le au: nu-și amintesc momentul propriului botez și alte lucruri asemănătoare.

MARIA:

Da, chiar așa este. Deoarece, copil fiind, nu ai o amintire a momentului respectiv. Mai mult decât atât, generația mea nici măcar nu are poze de la acest moment special, căci, cel puțin în cazul meu, fiind născută în anii 1980, familiile făceau poze doar la anumite momente.

GEORGIA:

Deci, momentul nu e documentat.

MARIA:

Da, așa e, cel puțin în cazul meu. Întrebarea mea făcuse referire tocmai la emoțiile, la trăirile pe care le ai în aceste momente și îți mulțumesc că le-ai împărtășit cu noi, mai ales că, așa cum spuneai și tu, sunt chiar unice. Chiar nu mă așteptam să faci asocierea botezului cu nunta, dar mă bucur că ai făcut-o, deoarece în acest fel putem să înțelegem trăirile tale.

GEORGIA:

Exact. Chiar mă uitam la cineva din parohia mea care s-a căsătorit de curând și care fusese născută ortodoxă și mă gândeam că acesta era primul moment în care ea era centrul atenției unei slujbe de la biserică și că trebuie să fie destul de ciudat pentru ea.

La cununia mea religioasă, care a avut loc în biserică, bineînțeles, știam deja, într-un fel, cum va fi, cât de mult voi fi în centrul atenției, fiindcă deja trecusem prin asta. Eram bucuroasă că de data aceasta nu eram udă leoarcă. Într-adevăr, într-un fel era mai ușor să te căsătorești decât să fi botezat.

MARIA:

Da, probabil că chiar așa e. De fapt, îmi imaginez că chiar așa este.

Din această perspectivă și din ce am citit despre tine, cât și din ceea ce ai menționat tu: cu siguranță, Domnul ți-a dat multe daruri.[i] Știu că obișnuiai să dansezi, să cânți, să pictezi. Ce te-a determinat să alegi scrisul dintre toate aceste căi artistice?

GEORGIA:

Ah, mulțumesc. Mai înainte de toate, familia mea fusese dintotdeauna o familie de artiști. Cred că e parte din cultura familiei mele și din felul în care am fost crescută. Mama fusese profesoară de arte și era și scriitoare, era autoare de romane, astfel, am crescut văzând cum erau publicate cărțile mamei și asta făcea să mi pare foarte posibilă scrierea și publicarea de cărți, cât și apariția numelui meu pe o copertă de carte, deși cred că asta nu face parte din experiența majorității copiilor.

Tata a fost și este profesor de engleză, astfel noi am fost crescute cu poveștile pe care ni le spunea pe mașină, în timp ce făceam câte-o excursie, povești inspirate din Shakespeare și din literatura medievală, în general. Ne repovestea Povestirile din Canterbury, dar adesea schimba numele personajelor și deznodământul poveștii, astfel încât, atunci când am citit povestirile originale în liceu am fost foarte confuză, deoarece, știi, eu crezusem că acestea au finaluri frumoase, fericite, dar ajungeam să realizez că, de fapt, o anume piesă a lui Shakespeare era o tragedie.

Așadar, da, tata modifica finalul poveștilor, dar poveștile erau felul în care noi comunicam unii cu alții în familia mea. E vorba despre lucrurile pe care ni se împărtășeam. Așa încât, de fiecare dată când mă preocupă cu adevărat ceva, când mă gândesc profund la ceva, cred că aceasta e maniera mea de a procesa lucrurile și asta doar pentru că așa fuseserăm crescute.

MARIA:

Acum înțeleg. Îmi dau acum mai bine seama de faptul că, din acest punct de vedere, chiar sunt o mulțime de indicii despre asta în cărțile tale. Da, cred că doar trebuie să te apleci un pic mai mult asupra lecturii.

Ceea ce m-a atras pe mine la cartea Icoana, fusese, bineînțeles, Sfântul Nicolae, dar și genul cărții, acesta fiind un roman distopic.

Pe măsură ce vorbeai despre felul în care tatăl tău modifica finalul unor cărți, mă gândeam că, pentru mine, finalul cărții tale e un fel de „happy end” ortodox, dacă mi-e îngăduit să-l numesc așa. De ce ai ales să abordezi un gen literar atât de controversat?

GEORGIA:

În parte, cred că se datorează lecturilor pe care le făceam la acea vreme. Trecusem printr-o perioadă în care citisem multă literatură pentru tineri și multe cărți distopice, despre lucruri ale viitorului.  Multe dintre ele prezentau o perspectivă destul de sumbră asupra vieții. Dar, eu cred că, într-un fel sau altul, creștinismul are mereu prezentă realitatea din scrierile distopice. Știi, noi spunem adesea că lumea ne e potrivnică și că noi așteptăm cea de-a doua venire a lui Hristos și ca lucrurile să ia sfârșit, deși suntem aici de mai bine de 2000 de ani și că, în toți acești 2000 de ani, fiecare dintre noi s-a raportat la viață ca fiind aproape de final. Iar asta e perfect adevărat pentru fiecare dintre noi, ca indivizi. Timpul nostru personal e finit. Așa a ajuns să mi se pară interesantă contopirea dintre ceea ce citisem în literatura americană pentru tineri cu ceea ce cred că este o perspectivă ortodoxă, ba mai mult, o perspectivă ortodoxă destul de veche.

Știu că poate părerea o alăturare destul de ciudată, dar e, în același timp, una plină de semnificație. Astfel încât, scrierea a fost destul de plăcută pentru mine, pentru că era foarte diferit față de ceea ce mai scrisesem anterior. În același timp, fusese o descoperire atât de plăcută să văd cum aceste două puncte de vedere asupra lumii se completau unul pe altul.   

MARIA:

Da, de fapt, ceea ce spuneai acum și ceea ce am citit în carte, m-a făcut să mă gândesc la creștinii primelor veacuri. Cred că, într-adevăr, putem face o paralelă între cele scrise în carte și aceștia. Însă, fiind o distopie, crezi că e posibil să ne îndreptăm înapoi înspre acele vremuri sau e oare posibil, ca într-un fel, să nu fi părăsit niciodată, de fapt, vremurile creștinismului primar?

GEORGIA:

Chiar nu-mi dau seama. Nici nu știu dacă aș putea spune cu adevărat încotro ne îndreptăm ca societate. Mi se pare totul foarte confuz. În unele zile, mi se pare că totul alunecă pe o pantă negativă. În altele, mai ales în cele în care sunt acasă, în mijlocul familiei mele, și ne petrecem timpul împreună, în curte, mi se pare că Împărăția Cerurilor e la o aruncătură de băț și că toate merg mână în mână.

 Am scris romanul înainte de pandemie, înainte de tulburările politice și sociale din Statele Unite, astfel încât credeam că scriu doar o carte, nu așteptam ca ceva asemănător să se întâmple. Așa încât, a fost destul de ciudat când multe dintre aceste lucruri chiar s-au întâmplat.

Mulți chiar m-au întrebat dacă cred că acesta ar putea fi viitorul nostru. De fapt, chiar nu știu. Însă, cred că este un viitor posibil. Am vrut să arăt că ar putea să se întâmple, dar nu am vrut să fie un manifest al direcției în care eu aș crede că se îndreaptă societatea. Cu toate că au fost câțiva oameni care chiar au citit romanul în această cheie, mi s-a părut foarte ciudat, întru cât eu nu încercasem să afirm așa ceva.

MARIA:

Într-adevăr. Ce vreau să spun e că în România zilelor noastre, cred că avem parte de una dintre cele mai bune perioade ale exprimării religioase cât mai libere. Religia se predă în școlile de stat ca parte a curriculumului național. Oamenii sunt mai mult decât liberi, și li se dă voie, să meargă la biserică. Toate cultele, nu doar cel ortodox, au primit multe drepturi. Toate pot construi în voie locașuri de cult. Toată lume poate merge la slujbe. Cred că pentru mine, ca creștin ortodox, ca femeie, niciodată nu a fost mai posibil decât acum să-mi manifest credința atât în public, cât și în sânul familiei, dacă e să compar cu ceea ce mi-au povestit părinții și bunicii mei. Și cred că, privind prin filtrul acesta, am citit cartea dintr-o altă perspectivă și tocmai de aceea ți-am pus întrebarea anterioară.

GEORGIA:

Da, e tare interesant ceea ce-mi spui. Mi se pare că Statele Unite și România sunt diferite, atât în ceea ce privește trecut lor, cât și direcția în care se îndreaptă. Mi se pare că Statele Unite se îndreaptă într-o direcție pe care n-aș numi-o neapărat anticreștină, dar i-aș zice antireligioasă. Și asta se întâmplă acum, cu precădere, în școlile publice. Știi, nu e îngăduit să ne rugăm deloc. Profesorii nu se pot ruga cu elevii lor sau să împărtășească ceva cu aceștia. Există o mișcare puternică prin care se încearcă scoaterea celor zece porunci din instituțiile publice, să se scape de tot ce ar putea implica faptul că Statele Unite este o țară creștină chiar și în cea mai mică măsură, deși acest aspect e parte din adevărata noastră istorie. Țara a fost fondată de creștin și să vezi aceste lucruri și că există o mișcare împotriva creștinilor acum, fac să pară ușor să-ți dai seama că mișcarea aceasta va continua și că societatea va deveni, într-un fel, una anticreștină.

În același timp, sunt mulți oameni, mai ales oameni în vârstă, care sunt foarte împotriva mișcării și foarte dornici ca să se păstreze rugăciunea în școli, să- păstreze pe Dumnezeu în Statele Unite. Așa încât, cred că acum, în Statele Unite, este o tensiune foarte mare între cele două grupări și nu știu ce turnură vor lua lucrurile. Dar cred că în următorii douăzeci de ani vor vedea ce fel de națiune vom deveni.

MARIA:

Cu voia Domnului, una mai bună, sper eu. Sau măcar una care încă mai crede în Hristos și care prețuiește valorile creștine, ceea ce sper și pentru țara noastră, de vreme ce nu știm ce aduce ceasul.

GEORGIA:

Da, bineînțeles. E adevărat.

MARIA:

Revenind la Icoana... Romanul tău distopic este preponderent despre numele oamenilor, care nu mai pot fi creștine, iar un nume are atât de multă semnificație. A știi numele adevărat al unei persoane e echivalentul cunoașterii magiei adânci de dinainte de zori timpurilor. Cel puțin mie această asociere îmi vine să o fac, așa am perceput eu această parte din cartea ta. Așadar, cum ai ales numele pe care le-au primit personajele principale?

GEORGIA:

Cred că le-am ales, în primul rând, pe cele ale sfinților pe care îi îndrăgesc în mod deosebit. De exemplu, numele pe care îl are soțul meu în comunitatea de la biserică este Eufrosin, după Sfântul Eufrosin Bucătarul, iar astfel Sfântul are un loc special în inima mea. Iar icoana acestui sfânt a fost una dintre primele icoane pe care le-am văzut vreodată pe când lucram într-o brutărie despre ai cărei proprietarii nu știusem că erau ortodocși și nu știam ce sunt icoanele, dar îl vedeam pe Sfântul Eufrosin în fiecare zi. Iar el e un sfânt atât de smerit și de blând și e tare diferit de mulți alți sfinți. În inima lui, era un adevărat slujitor, atât de tăcut, chiar introvertit. Mi s-a părut cumva natural să îl introduc undeva în carte. Și așa am ajuns să dau numele lui Eufrosinei. De asemenea, mi-am dorit ca numele ei să nu le fie foarte cunoscut americanilor deoarece, știi, schimbarea forțată a numelui ar fi avut o însemnătate mai mare dacă numele suna în urechile lor foarte ciudat și profund religios.

Așa. Am ales numele lui Mary, bibliotecara, după numele Sfintei Maria Egipteanca, iar povestea vieții pe care i-am conceput-o în mintea mea e inspirată din cea a Sfintei Maria din Egipt.

Așadar, majoritatea numelor din carte le-a ales datorită sfinților pe care îi îndrăgeam sau datorită oamenilor din viața mea pe care am vrut să-i fac parte din carte într-un fel sau altul.

MARIA:

Cred că e o modalitatea chiar potrivită de a-i onora pe cei la care ții și alături de care îți petreci timpul.

GEORGIA:

Așa sper. Sper și că nu se supără că i-am inclus în poveste.

MARIA:

Oh, așa sper și eu.

Știu că ți-ai continuat cariera de scriitoare cu un alt roman, The Fullness of Joy,[ii] care a fost publicat de curând și-ntr-o ediție în limba română și care începe cu un motto din Madeleine L’Engle. Mai mult, o bună parte din Icoana este despre păstrarea în siguranță și lecturarea cărții O buclă în timp[iii] și cred că aceste aspecte reprezintă unele dintre puncte de inflexiune din roman. Au influențat scrieri precum O buclă în timp sau Cronicile din Narnia convertirea la ortodoxie? Cum percepi aceste cărți acum, după botez?

GEORGIA:

Cu siguranță au avut rolul lor, iar asta e cu atât mai interesant cu cât nici O buclă în timp, dar nici Cronicile din Narnia nu au fost scrise de autori ortodocși. Cu toate acestea, cred că este un curent adânc al sacrificiului și al frumuseții și al misterului care curge prin cărțile acestea. Sunt poveștile cu care am crescut pe când eram doar o copilă și aceasta e lumea pe care am căutat-o. Nu am găsit-o relectată în lumea exterioară, dar toate au dobândit o semnificație proprie când am descoperit ortodoxia și toate și-au găsit menirea, cea spre care mă conduseseră din totdeauna Cronicile din Narnia sau cea pentru care mă pregătise O buclă în timp sau Stăpânul Inelelor sau oricare dintre aceste cărți, majoritatea fantasy sau SF, dar oricum, tare pline de imaginație. Da, au sădit înlăuntrul meu un dor după ceva, ceva nemaivăzut și frumos și mai profund decât ceea ce putusem găsi în societatea americană dimprejurul meu. Așadar, aș putea spune că acestea au jucat un rol definitoriu în convertirea mea și încă îmi sunt tare dragi.

Plănuiesc să le împărtășesc și copiilor mei, de vreme ce sunt parte integrantă în ceea ce suntem noi astăzi.

MARIA:

Chiar inspiraționale, cred, și în ceea ce privește lecturile pe care ar trebui să îi încurajăm pe tineri să le facă în ziua de astăzi. Pomenind de bucuria pe care ți-a produs-o dragostea pentru citit, te-ar deranja să ne împărtășești una dintre cele mai dragi amintiri din copilăria ta?

GEORGIA:

O, desigur. Îngăduie-mi o clipă pentru a mă gândi la asta. Deci, să vedem. Deja ți-am povestit despre felul în care tata ne spunea povești pe mașină și cum le crea. Am să-ți mai povestesc un pic despre lumea pe care el o crea. Surorii mele îi plăceau mult porcușorii pe când eram mici. Nici măcar nu știu de ce, dar cred că era pentru că sunt roz.

Iar el a creat o poveste, pe care a denumit-o Povestea Bulgărelui de Zăpadă și care era despre animalele de la fermă. Acum, privind retrospectiv, cred că jumătate din animale erau împrumutate din Ferma animalelor lui George Orwell, iar altele din The Book of the Dun Cow[iv] a lui Walter Wangerin, dacă ai citit-o. Și apoi mai erau unele din povestea medievală Cocoșul și Găina.[v]  Așa că, a inventat o poveste în care aceste animale s-au descotorosit de stăpânul lor și și-au format propria lor societate utopică, la fermă, iar povestea a ajuns să fie taaaare lungă. Cred că s-a întins pe parcursul mai multor ani, iar el inventa pe loc acțiunea. Deși nu sunt sigură de asta, vreau să zic că, acum că mă gândesc la asta, cred că nouă ni se părea că inventează pe loc, deși el împrumuta acțiunea din alte materiale. Dar faptul că ne spunea o poveste ori de câte ori călătoream undeva cu mașina era un lucru tare special pe care îl făcea pentru noi, unul pe care atât eu, cât și sora mea îl apreciem acum și păstrăm în minte o poveste comună pe care nimeni altcineva nu o știe, iar el a contribuit la asta în multe feluri.

Așa încât asta e una dintre amintirile mele preferate din copilărie.

MARIA:

El a reimaginat lucrurile într-o lume magică pentru fetele lui.

GEORGIA:

Da, chiar asta a făcut. Și era atât de creativ. Și, știi, mică fiind, am presupus că așa sunt toți părinții, deoarece părinții mei erau așa. Ca adult, îmi dau seamă cât de norocoasă am fost să am părinții care îmi povesteau tot felul de lucruri și creau lucruri pentru noi și ne încurajau că creăm și noi lucruri.

MARIA:

Chiar cred că ai fost, pentru că ei au inventat o mulțime de lumi din care să-ți pot extrage experiențele și seva creatoare.

GEORGIA:

Da. Absolut, da.

[Dacă încă nu ai citit romanele Georgiei Briggs și a lui Sherry Shenoda și vrei să te bucuri prima oară de ele în cadrul textului original al cărților, te rog să sari această parte a textului până la următorul macaj de aceeași culoare.]

MARIA:

Din nou despre preferințe, dar de data aceasta nu despre amintiri aș vrea să te întreb, pentru a căror împărășire cu noi, îți sunt recunoscătoare. Ca cititor, ai întotdeauna una sau mai multe părți preferate în cărțile pe care le citești. Oare tu ai o parte preferată din Bucuria Sfântului Serafim, de exemplu?

GEORGIA:

Oh, da. Dar oare am voie să fac trimitere la punctul culminant din roman? Ar trebui să evit acest lucru?

MARIA:

De fapt, următoarea mea remarcă urmează să conțină o astfel de referire.

GEORGIA:

Așa încât, cred că ar trebui să ai o alertă legată de dezvăluirea de conținut:  „Dacă nu ați citit cartea, derulați până la finalul acestei părți din conversație.”

Da, consider că am multe părți preferate, părți pe care mi-a plăcut să le scriu, cred. Însă, momentul de care mă simt cea mai atașată este cel dinspre finalul cărții, când Joy[vi] primește pentru o clipă darul vorbirii, iar singurele cuvinte pe care le rostește sunt: „De ce?”[vii] Fragmentul acesta pe care l-am scris a fost tare personal pentru mine, deoarece e o întrebare pe care mi-am pus-o de-a lungul ultimilor ani, de când am devenit mamă și de când am experimentat bucuria și greutatea și, până la urmă, mi-am arătat propriile slăbiciuni și neajunsuri. E întrebarea cu care m-am luptat: oare de ce? Nici măcar eu nu știu întru totul care e însemnătatea pe care i-am conferit-o întrebării, dar cred că e spre folos. M-a ajutat pe mine însămi în timp ce scriam cartea, în vreme ce ursoaica punea întrebarea. Știi, e ca și cum aș fi întrebat de ce eu? De ce îmi era îngăduit să mă aflu în preajma acestui om minunat, de vreme ce eu, o persoană atât de negativă, aveam o influență atât de nefastă în viața lui, mă foloseam atât de nechibzuit de timpul lui.

Îmi dau seamă că, din pricina faptului că am scris eu însămi cartea, ceea ce spun acum nu pare a avea prea mult sens, dar momentul în care Maica Domnului i-a răspuns ursoaicei: „pentru ca bucuria să fie deplină,” mi-a adus așa o liniște interioară deoarece răspunsul nu îi era adresat doar Bucuriei Sfântului Serafim, ci și umplerii golului propriu și, așa, îți dai seama că și Domnului îi pasă de tine, chiar și atunci când ești doar un urs. Astfel, momentul acesta înseamnă mult pentru mine.

Cred că scrierea acestui fragment mi-a permis să mă exprim lucrurile pe care le gândeam și să-mi găsesc calea printre ele într-un fel în care nu reușisem până la acel punct, analizându-mi viața fără a avea al dispoziție matrița de lucru din poveste, bineînțeles.

MARIA:

Că tot vorbeam despre dezvăluirea punctului culminant din carte, aceasta e și partea mea preferată din roman.

GEORGIA:

Ce bine!

MARIA:

... din Bucurie [aici se face referire la romanul cu acest nume].

Deși mi-a plăcut felul în care i-ai conferit sentimente și trăiri omenești ursoaicei, mai ales înspre începutul cărții, pe când se lupta să înțeleagă golul din interiorul ei și norul întunecat de mândrie și mânie care o înconjura și invidia pe care o simțea față de toți dimprejurul ei. Dar, da, partea mea preferată este cu siguranță această. Și m-a făcut să-mi reamintesc de un alt fragment care a avut același ecou în mine, un fragment dintr-o carte pe care am citit-o acum vreun an sau doi, Păzitoarea Farurilor.[viii] La un moment dat, Păzitoarea Farurilor ajunge pe insulă și se luptă cu un alt personaj, numit Înțelepciune,[ix] din cauza că nu înțelegea ce i se întâmplă. Fiind un roman fantastic, ea [personajul principal] trebuie să treacă dintr-un timp în altul pentru a avea grijă de niște faruri, iar între călătorii ajunge pe această insulă, unde este Înțelepciunea, pe care o întreabă: „De ce soarta aceasta? De ce trebuie să trec prin toate acestea?” Iar Înțelepciunea nu-i răspunde în cuvinte, ci ea aude, cumva, răspunsul în interiorul ei și acesta este: „Pentru tine!”

GEORGIA

Așa e. Cred că acesta este răspunsul final și este un răspuns care te smerește, întru cât ne așteptăm ca noi să fim cei care venim și salvăm lumea și să fim sfântul și eroul din propria noastră poveste, iar apoi, nereușind, ne simțim neputincioși și e teribil. Și cred că singurul motiv pentru care suntem în asemenea situații este pentru că Dumnezeu dorește ca noi să primim harul Lui și iubirea Lui în viețile noastre.

MARIA

Asta, cu certitudine. După cum îți mărturiseam, pe măsură ce citeam finalul din Icoana, mă simțeam din ce în ce mai marcată de el și cred că oricine citește cartea nu poate să nu fie mișcat de sentimentele pe care le stârnește finalul cărții în fiecare.

Atunci când am observat schimbarea genului literar în cazul Bucuriei [Sfântului Serafim], nu știam la ce să mă aștept. Dar, da, mă așteptam la ceva foarte bun datorită stilul tău literat și a felului în care creezi imaginile și induci sentimente cititorilor cu ajutorul acestor imagini. Iar când am ajuns la finalul Bucuriei am fost atât de contrariată din pricina vârtejului de emoții prin care m-ai purtat, era ca și cum eram prinsă într-un vortex al rugăciunii, de data aceasta. Știu că pare destul de oximoronică afirmația mea, dar chiar așa m-am simțit, mai ales privind grafica circulară pe care i-ai făcut-o rugăciunii. M-am simțit captivată, iar apoi, chiar în momentul în care am ajuns la întrebare, am simțit că este iarăși un răspuns pentru mine și căutările mele și, probabil, al tuturor celor care vor lua cartea și o vor citi.

GEORGIA

Da, chiar așa sper și eu. Mă bucur de cele auzite de la tine.

[Aici se încheie partea în care punctele culminante a două cărți sunt dezvăluite.]

MARIA

Cărțile sunt o adevărată aventură. Ai ales pentru primele tale cărți scrise ca autor unic niște făcători de minuni extraordinari, precum Sfântul Nicolae și Sfântul Serafim, doi bărbați și doi sfinți minunați și cred că chiar ai reușit să-i cinstești în cărțile tale prin cele pe care le-ai scris despre ei.

Și, cu toate acestea, mai este și Casiana, din a cărei poveste scrise de tine am citit un fragment împreună cu fratele meu pentru podcast-ul nostru, dar nu le-am dezvăluit încă ascultătorilor motivele pentru care tu ai ales să contribui la acea carte cu textele despre Sfânta Casiana. Ai putea să faci tu însăți acest lucru, te rog?

GEORGIA:

Desigur. Melinda[x], minunata femeie care a început proiectul cărții, adunându-le pe autoarele care au scris cartea, a ales un număr de sfinte. Apoi, ne-a înmânat lista și ne-a spus: „OK, alegerea se face în baza principiului primul venit-primul servit, așa încât dacă îți alegi mai repede [subiectul], despre aceasta vei scrie.”

Iar una dintre sfintele pe care le cunoșteam era Sfânta Casiana. Știam destul de puține despre ea, dar lucrurile pe care le știam o aveau în centru pe Sfânta. Știam și despre frumosul imn pe care îl scrisese și pe care îl cântăm în Săptămâna Mare. Însă, pe măsură ce citeam mai multe despre ea, mă simțeam tot mai apropiată de ea, deoarece și ea scrisese multe. Fusese o femeie minunata, chiar minunată, și foarte inteligentă, dar care mai avea și o personalitate puternică. Și asta reiese din toate istoriile despre ea. Era așa, cumva, bătăioasă. E o personalitate minunată. Într-un fel, am înțeles-o, pentru că nu sunt o femeie tare pricepută la a-mi ține părerile pentru mine, nu simt că îndeplinesc rolul de mamă tradițională, foarte protectoare, pe care l-ar avea o femeie în mod tradițional. Cu toate acestea, îmi place să scriu și-mi place să cânt, iar uneori intru cu oamenii în diverse polemici în care nu ar trebui să intru, asemenea ei.

Astfel, lecturarea poveștii unei femei care nu întruchipa sentimentele materne tipice ale unei sfinte și care, cu toate acestea, a ajuns să fie stareță și care, pur și simplu, fusese o femeie minunată, .... așadar, să citesc povestea ei și despre călătoria ei, într-un fel, despre cum a ajuns unde era, a fost destul de reconfortant pentru mine, întru cât am putut să-mi spun: „ei bine, există un loc în creștinism și pentru oamenii care intră în polemici, care spun anumite lucruri pe care nu ar trebui să le spună, care au aceste gânduri profunde și pe care ar vrea să le scrie...” Da, de asta am ales-o pe ea...

Cred că proiectul m-a ajutat să-mi aprofundez și anumite pasiuni pe care le am, fiind și membră a corului, cântând, astfel, într-un grup de oameni, dar nefiind vocea principală și încercând să fac cele plăcute Domnului, fiind o femeie a bisericii, dar în același timp o persoană care își exprimă opiniile.

A fost o sfântă minunată și sunt tare bucuroasă că am avut ocazia să scriu despre ea.

MARIA:

Cu adevărat. Toate personajele despre care ai scris, cum sunt și Eufrosina și Bucuria, de exemplu, sunt curioase, sunt curajoase și sunt puțin bătăioase, cum spuneai tu, și cred că pot fi exemple de curaj pentru cei care citesc despre ele, atât în cele două romane ale tale, cât și în nuvela pe care ai scris-o.

În încheierea întâlnirii noastre de astăzi, aș vrea să îți adresez o întrebare pe care îmi place să o adresez tuturor invitaților la podcast: Dacă ar fi să-i ceri lui Dumnezeu o superputere care ar fi?

GEORGIA

Hmmm... pare o întrebare periculoasă. Îmi e teamă să cer vreodată o superputere deoarece, în povești, o astfel de cerere pare să se întoarcă împotriva celui care o face și persoana respectivă ajunge să învețe câte o anume lecție într-o manieră teribilă. Însă, dacă aș avea garanția că așa ceva nu s-ar întâmpla, ceea e mi-aș dori ar fi puterea sau, mai degrabă, abilitatea de a avea discernământ spiritual care să mă ajute să înțeleg ce gând e de la Domnul. Multe dintre luptele mele sunt din pricina gândurilor mele, despre care mă întreb dacă sunt de la Duhul Sfânt sau care le e sursa de proveniență. De ce am oare acest gând?

Așa că, deși cred că e mai degrabă un răspuns specific Școlii duminicale,[xi] căci nu e o superputere grozavă, precum abilitatea de a zbura sau superputerea fizică sau ceva asemănător, totuși cred că aceasta mi-ar fi mai de folos pentru a știi ce e de la Domnul în lume, pentru a mă putea îndrepta înspre acel lucru, și ce nu e, pentru a putea să-l evit. Asta mi-ar plăcea să am.

MARIA

Asta chiar e o adevărată superputere, cea pe care o ceri.

GEORGIA

Da, nici eu nu cred că o au prea mulți oameni, poate doar cei asemeni sfinților.

MARIA

Precum Sfântul Serafim.

Domnul să-ți dăruiască superputerea pe care El o consideră cea mai bună pentru tine. Deși, eu cred că ți-a dat deja una prin înclinația pe care o ai pentru scris.

Îți mulțumesc mult pentru timpul pe care l-ai dedicat acestei întâlniri în care am vorbit despre felul în care au luat naștere cărțile tale, despre tine și despre familia ta. Mulțumesc.

GEORGIA

Chiar a fost plăcut și întrebările tale au fost într-adevăr grozave.

[i] În limba engleză, cuvântul talent este folosit atât cu sensul de talant, cât și de talent.

[ii] Roman tradus la București de Editura Sophia cu titlul Bucuria Sfântului Serafim.

[iii] A Wrinkle in Time, roman al autoarei Madeleine L’Engle, tradus în română cu titlul O buclă în timp și publicat de Editura Art.

[iv] Carte, aparținând genului literar fantastic, scrisă în limba engleză în 1978, dar care nu a fost încă tradusă în limba română și a cărei acțiune este bazată pe povestirea Cocoșul și Vulpea, adaptată după Povestirile din Canterbury.

[v] Chanticleer and Pertelote e o parte a Povestirilor din Canterbury scrise de William Chaucer.

[vi] Bucurie, numele personajului principal, o ursoaică.

[vii] În originalul englezesc, este vorba de un singur cuvânt: “Why?”

[viii] Sherry Shenoda, The Light Keeper, New York: Ancient Faith Publishing House.

[ix] În original, Wisdom.

[x] Referire la Melinda Johnson, coordonatoarea proiectului Seven Holy Women (Șapte Sfinte) și autoare a unor romane pentru copii și tineri, precum Scrisori către Sfânta Lidia, carte tradusă în limba română la Editura Sophia.

[xi] În Statele Unite, și nu numai, deoarece nu se studiază religia în școli, parohiile organizează aceste Școli duminicale în care copiii și adulți, deopotrivă, pot participa la lecții de cateheză și la lecturi biblice explicate.